DESCOPERIND PENINSULA BALCANICĂ - II

DESCOPERIND PENINSULA BALCANICĂ - II

CAPITOLUL I

Am plecat spre Albania în Noiembie 2016, așa cum plecam și către țările din vest, cu inima deschisă și fără niciun fel de gând negativ, deși această direcție nu ne inspira chiar o stare de confort.  Eh, prejudecăți! Tot ce știam despre această țară erau lucruri rele, povești despre trecutul lor odios și faptul că ei nu înseamnă mai nimic pentru noi ăștia mai evoluați. Da, noi românii, desi o altă capră râioasă ne consideram mult mai evoluați decât albanezii. Și misterul ăsta o să trebuiască elucidat până la finalul acestei povestiri. Suntem?

Dacă mă gândesc bine, noi ne considerăm mai evoluați decât multe națiuni chiar mai dezvoltate decât noi, că doar noi am inventat stiloul și laserul și trăim pe un pământ blagoslovit (grădina Maicii Domnului) și suntem cei și cei mai aleși, cei mai deștepți și cei mai hoți (în spiritul local tot o formă de șmecherie) și peste toate, noi am inventat civilizația înainte de sumerieni... Acum sunt sarcastic, dar recunosc că multe dintre realizările compatrioților mei chiar au ajutat la construirea societății moderne, dar eu personal, am renunțat de mult să mai cred că suntem atât de speciali, după ce am călătorit și trăit prin multe țări și am observat că meteahna asta este una comună. Toți ne credem speciali, în special când suntem fiecare la noi acasă. Acum am 49 de ani, dar am plecat din Romania, pentru prima dată, înainte de revoluția din ‘89, de atunci până acum pot spune că am trăit mai multe vieți, în mai multe locuri, și toată această experiență nu a facut decât să mă învețe cât de român sunt și cât de mult ar trebui noi, ca nație, să ne schimbăm puțin mentalitatea.

https://www.crisisgroup.org/europe-central-asia/balkans/albania/state-albania

Deși sunt aflați pe același meridian cu Italia și Grecia, țări care nouă românilor ni se par a fi sigure doar după câțiva ani de conviețuire în același spațiu European, albanezii, la prima strigare, sunt un popor aflat într-o altă emisferă, poate chiar o altă dimensiune, pentru noi românii, o dimensiune care ne oglindește aproape perfect spiritul tracic, dar în care noi nu ne mai regăsim. Împarțim momente importante în istoria noastră, și Albania care a privit către și a primit ajutorul României în momente de cumpănă, are un imn compus de Ciprian Porumbescu, o primă istorie scrisă de Nicolae Iorga dar noi știm despre ei doar că sunt un popor agresiv, sărac, care ne-a batut o dată la fotbal, rău, nu atât de hulit pentru hoție și prostituție precum noi, prin Europa, ci mai mult respectat pentru spiritul lor direct și respectul pentru sânge, mai mult de temut... Și mai știm despre ei că o duc rău.  

Înainte de a pleca, mai toti cunoscuți cărora le spusesem despre planul nostru de călătorie, țineau să ne povestească tot felul de întâmplări tragice auzite din experiențele altor prieteni de-ai lor, prin Albania: cum că - "sunt o nație de nebuni care nu știu să conducă mașina și sunt agresivi la volan", accelerând și forțând chiar cu riscul de a te scoate pe tine, partenerul la trafic, în șanț, dacă nu îl lași să te depășească, și multe altele de genul – "nu te înțelegi cu ei, sunt catâri pentru că sunt prea mândri!" 

Hmm! Mă gândeam! Toate astea venite de la cea mai mândră națiune pe care o știu, din care fac și eu parte, și pe care o cunosc atât de bine.

Nu aș vrea sa fiu înțeles greșit: sunt român și sunt mândru, doar că așa, câteodată, nu știu de ce, și asta se întâmplă întotdeauna atunci când sunt pus în fața altora, de altă naționalitate, care la rândul lor caută ca scuză contextul politic care i-ar fi adus într-o situație sau alta în istoria lor și apoi cred că au câștigat ceva pentru a fi mândri dar nu au facut nimic altceva decât să fie niște marionete ale jocului politic care a creionat povestea istoriei noastre, ca specie umană... fiecare pe tarlaua lui... și atât. Mândria este un păcat. Greu, știu!

Ca orice European, mi-am dorit să pășesc pe tărâm necunoscut, de pe o bucată de pământ mai moale și, influențat și de alte decizii, care nu mi-au aparținut – decizii bune -  am decis să lungim călătoria și să mergem către Albania trecând prin Grecia, acolo unde încă ne simțim, noi românii, bine. Din nou ca orice român bine pregătit ne-am propus să trecem Bulgaria cât mai repede posibil: Nouă nu ne place tărâmul ăla pentru că bulgarii sunt parșivi, ne urăsc pe noi românii, pentru că întotdeauna a existat o competiție între noi, ei nu ne plac pentru că noi spunem că ei au capul mare și pentru că bulgarii au inversat gestica pentru aprobare și negație scuturând capul de la stânga la dreapta pentru „da” și de sus în jos pentru „nu”... și asta ne amestecă gândurile. 

Noi românii, când plecam la drum prin Bulgaria suntem crispați și conducem cu grijă ca nu cumva să ne oprească niste interlopi bulgari îmbrăcați în polițist sau să nimerim pe o sosea plină de cuie și să ne lase-n curu’ gol, fără mașină, fără bagaje, fără acte, cum am auzit noi că se întâmplă des pe acele meleaguri: și se întâmplă, deși Bulgaria este o țară europeană.

Noi ăștia din sud, fiecare avem o rudă sau un prieten care a venit de acolo pe jos după ce a trecut printr-o astfel de aventură, ajungând acasă păgubit și efectiv „în curu’ gol”. Cu toții știm asta și ne-o asumăm atunci când trebuie să trecem pe acolo și cel mai bun mod de a evita pericolul este în a nu te opri, de a nu alimenta, de a nu sufla, trecând cât mai repede, prudent, peste aceea țară, care deși membră a Uniunii Europene, și peste noi în multe tabele de comparație făcute pe la Bruxelles, în mare parte, pare încă nelocuită. O singură șosea cu două benzi străbate Bulgaria din est în vest până în Sofia, printr-o zonă în care GPS-ul nu afișează nicio localitate, un no-man's land de 309 km, unde este normal că se pot întâmpla astfel de fără de legi, despre care, se pare că doar noi știm. Șoseaua lor principală, considerată mai bună decât toate ale noastre, presărată cu mici bucăți de autostrăzi, e lungă, stearpă, prost semnalizată și plină de surprize. Eu, în această călătorie, aveam să găsesc o țară aproape goală, perfect descrierii celor de mai sus, așa că am trecut prin Bulgaria ca prin brânză.

Am plecat târziu din București, așa că am parcurs sudul Bulgariei pe întuneric... și am ajuns pe soselele Greciei tot pe întuneric. Aveam în schimb să descopăr ceva: Nu suntem singura țară Europeană care nu și-a dezvoltat infrastructura de la graniță. Din contră, trecând pe aici am găsit și mai multe motive de mândrie că sunt român, și ajuns să străbat și șoselele Greciei, acel spirit chiar s-a accentuat, acum că na' - aveam șansa să văd această zonă, acum, toamna, când nu se ascunde sub aura verii care înverzește tot și aduce atâția turiști.

Ne-am rezervat sin vreme o cameră în Salonic, la hotelul Osterias Kastorias, un hotel modest, aflat în centrul Salonicului, acum un oraș aflat în criză, într-o țară care s-a înfruptat din visul European pentru o lungă perioadă de timp până a intrat în faliment și a ajuns saracă, în foame: Și când spun în foame, vorbesc despre servicii proaste, mâncare proastă și scumpă într-o țară în care, în continuare, cârciumile sunt pline, dar lumea arată exact ca în anii ’90, prost îmbracați și străzile orașului sunt pline de mașini vechi pe care nu le mai vezi nicăieri în Europa, plin de VW Golf 2/3 și alte chîcârâcuri ruginite. Ziua, faleza este plină de emigranți din africa care vând tot felul de lucruri mici, inutile, unor oameni care nu au nevoie de ele.  Oare sunt astea niște semne de sărăcie? Eu cred că sunt. Pentru a ajunge la Salonic, am mers pe o șosea stearpă și fară multă animație: un singur lucru pozitiv am sesizat: șoselele lor, deși vechi și pline de gropi, au fost făcute bine, atunci când au fost făcute – au unghi de fugă bun, mașina merge singură în curbe și tunelurile prin munți sunt fascinante, aproape ca cele de pe coasta de sud a Franței.

Centrul Salonicului este plin de magazine cu marfă ieftină, adusă din China sau Turcia, câteva Souvenir Shops, câteva patiserii cu mulți cozonaci îngălați în ciocolată în vitrine și multe cafenele unde grecii își beau cafea italienească, la modă, nicidecum cafeau lor tradițională, și servesc sandviciuri Americane. Câteva teverne mici modernizate ascunse pe străzile din centru care încă mai servesc un dish tradițional, seara, cluburi exact ca în anii ’90, oameni triști, o faleza săracă și un trafic mai haotic decât în București. Hotelul, decent ca preț, dar mirosea a mucegai și nu oferea nimic mai mult decât impresia unui motel studențesc, chiar dacă era aflat în buricul Salonicului.

În dimineața următoare, ne-am trezit și am coborât la cafea – on the house, apoi am făcut o plimbare prin Piața Aristotelus până la mare și înapoi. Ne-am strâns catrafusele și am plecat spre Albania cam pe la ora prânzului, conștienți fiind că până la Tirana vom mai aveam încă 4-5 ore de condus.

Vremea nu a fost foarte prietenoasă, în Grecia a fost mai bună dar de când am intrat pe teritoriul Albaniei a început să plouă și cu cât ne-am apropiat de Tirana cu atât mai mult se înrăutățea.  Noiembrie. Am intrat în Albania pe timp de zi, întâmpinați de un punct de frontieră sărăcăcios și cu o atmosferă de anii ’80, dar cu o vameșă blondă și zâmbitoare. Pentru unii, această imagine poate fi șocantă, dar pentru cineva care a trecut vama din România în Bulgaria la Ruse, nu este, pentru că în afară de mărimea locului, nivelul de sărăcie era asemănănător. Surpriza apare atunci când vezi că deși însemnele autostrăzii îți arată că mai ai un km până în vamă și autostrada pare să nu fie restricționată, ești scos de GPS de pe autostradă și ești băgat pe un drum paralel, de țară, care duce în vamă. Când ajungi în vamă, undeva peste umărul drept poți vedea capaătul autostrăzii care se termină brusc în aer și înțelegi de ce ai fost scos, dar iar, pentru noi românii, și asta este o imagine cunoscută, în special pentru cei care au condus dinspre Ungaria spre România și au trecut prin vama Nâdlac, așa că nu ne lăsăm ușor impresionați.

În schimb, nici nu am trecut bine în Albania și parcul de mașini s-a și schimbat: Mercedes G AMG, Audi A8 nou, Range Rover-uri și multe alte Mercedes-uri noi. De altfel până și mașinile abandonate în curțile albanezilor de prin localitățile de pe lângă graniță erau mai noi decât toate cele de pe șoselele din Grecia. Imediat am sesizat că am intrat într-o țară în curs de dezvoltare: dar ce dezvoltare! Soția mea spune că Albania este o țară în dezvoltare, se mișcă repede, dar sare etape. Încă odată o imagine familiară, pentru noi românii, dar acum o să vedem și ce etape sunt relevante.

Am ținut-o pe E86 până la un moment dat când GPS-ul ne-a îndrumat iar către un drum de țară, am refuzat să îl urmez, văzând că în fața mea nu era nicio restricție pe șoseaua principală, dar acest lucru se întâmpla doar pentru că terminarea autostrazii nu era semnalizată, și astfel am ajuns într-o bătătură.  
Am continuat încă vreo 20 de km prin bătături fără posibilitate de întoarcere... sate sărace, imagine la care mă așteptam, cu miros de țigănie, dar decente... oameni blonzi care mergeau pe marginea drumului, câini vagabonzi care arătau a fiind mai de rasă decât toți câini vagabonzi din România, și într-un final, după câteva cotloane, am găsit ieșirea înapoi în drumul principal.

Peisajul fascinat! Teren argilos, de un brun roșcat pe care l-am mai întâlnit doar prin Cipru dar cu alte nuanțe, apoi un alt teren argilos de un roșu fascinant cum nu am mai văzut vreodată, ceva de o culoare stranie, un mov-roșu de o intensitate pe care nu mi-am închipuit vreodată că pământul o poate avea, apoi gri-albastru și mai departe o șosea albă de aceeași frumusețe precum Transfăgărășeanul, dar la o altitudine mult mai joasă și cu un asfalt de o calitate mult superioară. Am intrat apoi pe o șosea în doar două benzi, semi-aglomerată de mașini destul de noi – non agresive, plină de Tir-uri greu de depășit, care ne-a dus spre Elbasan, oraș mic, genul orașelor noastre precum Fetești sau Medgidia, industriale, mult mai curat și decent decât cele menționate, întins de-a lungul șoselei, unde, după ce am observat că fiecare colț era păzit de politiști care doar își făceau cumva prezența, m-am trezit că mergeam în spatele unui Chevrolet mic, nou și albastru, inscripționat cu însemnele poliției, la volanul căruia se afla un șef de poliție, cineva pe care toți polițiștii aflați la colț de stradă îl salutau și el îi verifica. 

Am forțat la un moment dat, plictisit de-al urmări pe polițistul care se ținea de volan ca și cum ar fi ținut un covrig și am ajuns la capătul Elbasanului, unde, în rondul din care ar fi trebuit să intrăm pe autostrada către Tirana pentru următorii 60 de km, aici, făra nicio explicație am fost deviați de poliție pe drumul spre Durrës.  Am oprit mașina și am coborât să întreb ce se întâmplă, realizând ca sunt  direcționat către ce mi se părea a fi o direcție total greșită. Întâlnind niște nevorbitori de limba Engleză, dar în câteva cuvinte în Greacă, un polițist mi-a făcut cu ochiul ca și cum mi-ar fi vândut un pont spunându-mi să merg către Durrës, aflat la coasta de la mare și de acolo să mă întorc către Tirana că autostrada asta nu se va deschide în următoarele 2 ore. M-am conformat și am luat-o pe dumul indicat.

Din acest moment aveam să înteleg că în Albania, deși lucrurile se fac alan-dala, legea nu se discută și dacă e lege nu e tocmeală. Nu că m-aș fi tocmit eu cu poliția albaneză dar ei nu pun întrebări, dacă li se spune să facă ceva fac, participanții la trafic nu trebuie amenințati cu amenzi sau suspendări de carnet precum la noi, pentru că ei urmeză indicațiile, se înghesuie și într-un final își văd de viață, nu se lasă afectați. Drumul către Durrës a fost la fel de bun precum restul șoselelor din Albania, cu un asfalt mult superior celor din Grecia, Bulgaria și chiar a celor din România. Conducând, mă tot întrebam, cum de o țară care nu are acces la bani Europeni, nici măcar în faza de aderare pentru a intra în Europa își poate permite așa infrastructură.  

Casele din jur, usor cu iz țigănesc (balcoanele cu colonașe care mi-au atras atenția) erau decente însă, fără turnulețe, curate și bine construite, oamenii blonzi, majoritatea îmbrăcați simplu dar curat, cumva se simțea deja un nivel de trai mult mai ridicat decât ce am văzut în Bulgaria sau în Grecia. Am pus și înca pun această obidiență a albanezilor pe baza vremurilor grele prin care aceștia au trecut: Cu nu mai mult de 25 de ani în urmă femeile lor nu aveau voie să poarte ceas, albanezii nu aveau voie să dețină mașini proprietate personală și nici nu aveau nevoie de șosele: probabil că încă mai trăiesc cu frica că tot ce au acum li se poate lua în urmatoarea secundă, dar sincer, deși întradevăr sunt haotici în trafic, și asta pentru că probabil de-abia învață ce e aia autostradă, nu pun în pericol pe nimeni, conduc încet și cu o prudență primitivă dar au o viteză de dezvoltare impresionantă și asta acum fără vreun ajutor european concret.


VA URMA: