ÎNCHIS

ÎNCHIS

Notă: Următoarele sunt extrase din caietul de regie al lui THN.

Noiembrie 2014

Irina Enache și Iulian Ilinca puseseră deja pe hârtie o versiune a piesei, deciseseră să transforme personajul Estelle într-un bărbat numit Denis Rigault și să schimbe numele personajului principal din Garcin în Javier Miedinho, inspirați fiind pentru numele acestuia din limba portugheză unde "medo" înseamnă frică.  Ei începuseră deja repetițiile cu un alt actor în rolul lui Javier și fără regizor. Irina, care este și producătorul acestui spectacol, găsise o sponsorizare la o mătușă a sa și cu ajutorul unui coleg, reușise să găsească un spațiu pentru repetiții și discutase cu Institutul Francez pentru o eventuală premieră la Cinema Elvira Popescu. 

După o noapte albă în care am reușit să-mi depășesc fricile, m-am hotărât să particip la acest proiect. Nu am pierdut o noapte de somn pentru că nu mă puteam hotărâ să mă implic ci pur și simplu pentru că atâta timp am avut să fac o documentare rapidă și să îmi storc creierii să găsesc în străfundul minții o sclipire care să stea la baza conceptului artistic. Tot în maniera obișnuită, m-am hotărât într-un final să dorm câteva ore, după ce m-am găsit extenuat și lipsit de vreo idee originală, dar fără să disper, conștient fiind că mintea mea va procesa toate cele asimilate și ideea va veni într-un final. 

Zis și făcut! De dimneață m-am trezit deja cu o imagine generală a ceea ce avea să devină "ÎNCHIS".  De obicei visez aceste lucruri înainte de a decide un concept și trebuie să recunosc că întotdeauna visele sunt mult mai vivide decât ceea ce ajung să realizez în lumea reală, unde bugetele nu există, oamenii nu sunt la fel de drăguți ca cei din visele mele și nici măcar sălile nu sunt atât de impresionante și pline ca cele din lumea viselor. Această diferență nu mă sperie deloc, am învățat din experiență că este bine să visez mare pentru a avea de unde să simplifici, să elimini, să stilizezi, pentru a ajunge la un concept original, asemenea unei sculpturi care ia formă dintr-un bloc de piatră. În zilele următoare am început repetițiile, iar pe parcursul primei săptămâni am ajuns la un al treilea actor principal.

Când am început lucrul pe scenariu ideile mele au început să prindă formă și ca întotdeauna o idee a generat alta și tot așa până am ajuns la o formă finală solidă.  O primă idee a fost aceea de a încerca să creez un spectacol cinematic, folosindu-mă de experiența mea de 25 de ani în cinematografie. Ideea a luat naștere cunoscând spațiul unde avea să aibă loc premiera: într-un cinematograf, ceea ce nu mai este de mult un lucru neobișnuit acum când cărțile și ramele de tablou se pot cumpăra din hypermarket. Cu gândul că pot avea la dispoziție un proiector și sistemul de sunet al unui cinematograf  am decis să mă folosesc și de o proiecție. Așadar "Băiatul" avea să devină un Big Brother ce va interacționa în piesă prin proiecție, coloana sonoră a piesei va umple sala prin sistemul surround al cinematografului și... totuși nu era de ajuns. Întregul concept vizual al piesei trebuia acum să fie cinematic și pentru asta am ales să construim câteva piese de decor și am creat o cheie de lumină pe măsură. 

Am decis înpreună cu Iulian și Irina să păstrăm cât mai mult din textul original, ca un omagiu adus lui Sartre: Sartre aduce cele trei pesonaje într-un infern unde nu există grătare, țepi, cazane cu smoală așa cum ne-am fi așteptat, tortura fiind "Ceilalți", ilustrând acest lucru printr-un Garcin care oripilat, torturat de celelalte două personaje prin povestirile lor, devine conștient de propriile păcate, devine conștient de lașitatea sa și ajunge să realizeze că tortura psihică este mult mai grea decât cea fizică. În maniera erei în care a fost scrisă, Huis Clos este o piesă plină de misoginism în care personajele-tortură nu puteau fi decât personaje feminine. 

Schimbarea personajului Estelle în cel al lui Denis mi s-a părut interesantă încă de la început. Am îmbrățișat această idee considerând că va transforma adaptarea într-o piesă modernă, acum într-o eră în care noi bărbații suntem mult mai împăcați cu partea noastră feminină și homosexualismul este acceptat din ce în ce mai mult ca o normalitate. Apoi, cumva avea sens ca în infern, într-o altă dimensiune decât cea a realității, lucrurile astea să nu aibă același sens ca în lumea reală guvernată de "Principii și Ceremonii".

Transformarea Estellei în Denis a mai creat o problemă care într-un final a dus la o idee solidă: Denis nu mai putea avea aceleași experiențe precum Estelle, deși cumva, încercând să păstrăm textul lui Sartre, trebuia să nu îi alterăm prea mult experiențele. Atunci am decis să tranform personajele Denis și Ines în gândurile lui Javier. M-am gândit că aceste personaje nu ar exista, ele ar fi reprezentări stilizate ale gândurilor lui Javier și povestirile acestora vor fi interpretări ale acțiunilor pe care Javier le-ar fi trăit în viața sa pământeană și care i-au garantat locul în infern. Pentru a accentua acest efect, Băiatul, acum un Big Brother a devenit același lucru, un gând a lui javier și este interpretat de același actor care interpretează și rolul principal. În acest fel, Javier, care își merită soarta, este de fapt singur, un om torturat de gândurile sale și asta mi s-a părut o idee demnă de un infern original.

Un alt gând pe care îl vehiculam ca idee, demult,  pe care l-am găsit și în lucrarea lui Sartre, atunci când pune problema trecerii timpului, este că timpul nu există, acolo, în acea dimensiune - atemporală. Atunci am decis ca fiecare alt "personaj" să vină dintr-un timp diferit, așadar va putea fi costumat diferit și va acționa diferit, conform erei din care provine și completând ideea prezentată înainte, Denis, Victorian, poate reprezenta cultura și libertinismul lui Javier, iar Ines, modernă, va reprezenta partea sa simplă, rigidă, frigidă: încăpățânarea sa care într-un final nu îl ajută să se mântuie și îl va face să râmână în infern, "pe vecie", bântuit de aceste gânduri, acolo unde nu se doarme, nu există sex, nu există timp, unde infernul nu sunt "Ceilalți" cum a crezut el, ci infernul este chiar El. 

MARTIE 2015

În urmă cu câteva luni am fost sunat de actorul Iulian Ilinca care mi-a propus să regizez o adaptare a piesei "Cu Ușile Închise" de Jean-Paul Sartre pe care el și colega sa de la Teatrul Logos, Irina Enache, aveau de gând să o pună în scenă. 

Deși ideea de a cocheta cu teatrul mă bântuie de foarte mulți ani nu m-am gândit niciodată ca voi debuta cu o piesă de Sartre cu ale cărui idei nu mă identific (sau așa credeam). Nu aș vrea să fiu înțeles greșit, îl respect enorm, îi respect ideile și munca, dar eu, sunt un om optimist deși destinul m-a trecut până acum aproape prin mai toate încercările prin care un om ar trebui, sau nu, să treacă într-o viață întreagă. 

L-am citit pe Sartre pentru prima oară prin 1984-1986, când un tânăr artist și rocker înfocat fiind, treceam prin perioada specifică vârstei: teribilism, după cum o numeau părinții mei care probabil nu voiau să recunoască că și ei au trecut la rândul lor prin ceva similar în tinerețea lor.  Acum, la o vârstă matură fiind, îmi dau seama că fiecare generație are o perioadă de teribilism și fiecare astfel de perioadă definește un curent în timp, fie el jazz, hipi, rock, punk, depesh, tehno sau emo. Și cam toate formează și influențează generația respectivă, transformându-i mai târziu în oameni maturi care vor acționa în viață după acordurile muzicii care i-a marcat.  Noi am fost rockeri și precum rockul am fost revoluționari.  

Citeam mult în perioada aceea, influențat și îndrumat de bunica mea care m-a crescut și care era o cititoare avidă. De fiecare dată asociam fiecare carte cu câte o coloană sonoră aleasă din colecția personală.  Deși nu fiecărei cărți i s-ar fi potrivit o coloană sonoră rock, genul ăsta de muzică mă ajuta să pătrund într-o lume familiară mie și în acest fel puteam citi orice fel de literatură.  Îmi aduc aminte că pe Sartre ascultam Pink Floyd "The Wall" și mergea de minune, dar acum, după cum am mai spus, orice gen de literatură asociat cu un album rock îmi părea că dădea lucrării respective o dimensiune epică, pentru că ăsta pare să fie rolul muzicii rock. Poate cea mai ciudată asociere de care îmi aduc aminte este "Manon Lescaut" de Abbe Prevost citită pe acordurile albumului "Diary of a Madman" a lui Ozzy Osbourne.  

                        
Nu îmi mai aduceam aminte mare lucru despre scrierile lui Sartre, dar știu că m-au marcat în acea perioadă a vieții mele, poate doar pentru că erau "cool" pentru un tânăr care, rebel fiind, găsea în lucrările sale certitudinea că nu toate poveștile au un final pozitiv.  

Acum, în era internetului, documentarea este la îndemâna oricui și odată ce m-am apucat de lucru am aflat cât de controversată și criticată a fost lucrarea lui Sartre de la prima publicare, precum și de fiecare altă dată când a fost pusă în scenă.  Deși ideea asta nu mi-a picat tocmai bine, fiind conștient că nu va fi deloc ușor de promovat, mi-am luat inima în dinți ca de fiecare dată și, după ce mi-am adus aminte că nu mi-a fost niciodată ușor și că în istoria carierei mele de fiecare dată am fost pus în această situație, am început lucrul. 

Nu cred că sunt un tip special, nici unul talentat, precum nu prea cred în talent, având o teorie personală în ceea ce privește talentul pe care o voi spune cu altă ocazie, nici unul pesimist după cum am mai spus, consider că sunt doar un artist pentru am cochetat cu arta toată viața, cumva se pare, întotdeauna aruncat de către destin pe căile cele mai periculoase. Încerc să cred că destinul ni-l facem singuri și motivul pentru care sunt pus în această situație este "pentru că o caut cu lumânarea", dar se pare totuși că și atunci când sunt căutat, sunt căutat tot pentru proiecte cu aceiași încărcătură spirituală care îmi definește destinul și cred că menirea mea ca artist este să încerc să dau acestor proiecte o formă originală care va aduce respectivul proiect mai aproape de audiență. Am învățat asta  din pictură și mai apoi urmând sfatul lui Charles Bukowski: "Un intelectual este un om care dă o formă complicată lucrurilor simple, un artist este un om care dă o formă simplă lucrurilor complicate."

                         

Poate este prea mult spus "proiecte cu încărcătură spirituală care îmi definește destinul", poate mai simplu pot fi numite proiecte controversate, dar sigur, mai toate proiectele pe care le-am realizat m-au pus la încercare și într-un final am decis să realizez fiecare proiect nu pentru că m-am regasit în el, așa cum pare să creadă publicul autohton, că un regizor face întotdeauna proiecte care îl reprezintă, ci pentru că fiind crescut într-un mediu artistic universal, lucrând mai mult pentru companii de producție străine, urmărind teatru și film peste tot pe unde am fost, am învățat că un regizor bun, precum un artist plastic complex, nu trebuie să se rezume numai la proiectele ce îi oferă comfort ci, din contră, acesta trebuie să fie deschis provocărilor care într-un final îi vor aduce satisfacție profesională. 

Sartre, acum la o vârstă matură, are mult mai mult sens: Nu mai este doar filozoful ăla "cool" care șoca lumea, care la rândul său parcă "o căuta cu lumânarea" și vroia să se facă neplăcut societății așa cum făceam noi când eram tineri și ne îmbrăcam în piele și ținte și purtam părul lung ca să îi oripilăm pe comuniști în tramvai. Sartre este înțelept prin textul său și găseste, deși într-un decor aproape banal, minimalist prin formă, modul prin care, fie că ne considerăm drepți, nepătați sau curajoși, să ne facă pe toți să ne regăsim în lucrarea sa și acum, după peste un sfert de veac de întrebări, îmi dă și mie un răspuns la problemele care m-au bântuit totă viața:

JAVIER

E cu putință să fii un las când ți-ai

ales câile cele mai periculoase?

Se poate judeca o viață după o singură faptă? 

INES

De ce nu? Ai visat timp de treizeci

de ani că esti un om cu inima

vitează; si ți-ai permis mii de

slăbiciuni pentru că eroilor totul

le este permis. Ce comod era! Si

apoi, în ceasul primejdiei, te-au

încolțit si… ai luat trenul spre

Mexico.

JAVIER

N-am visat acest eroism, l-am ales.

Omul este ceea ce vrea să fie.

DENIS

Dovedeste-o! Dovedeste că n-a fost un vis. 

Numai faptele sunt hotărâtoare 

în privința celor pe care le-ai vrut.

31 MARTIE 2015: PREMIERA

SINOPSIS

ÎNCHIS este o adaptare modernă a piesei "Cu ușile închise" de Jean-Paul Sartre.

Într-un spațiu atemporal, Javier Miedinho (Garcin - în versiunea originală), un jurnalist pacifist executat ca dezertor, în infern fiind, ajunge să-și cunoască monstrii. Este bântuit de gândurile sale libertine și păcatele săvârșite pe parcursul vieții. Javier este osândit la o pedeapsă mult mai severă decât chinul fizic, este pedepsit la tortură psihică "pe vecie".

DISTRIBUȚIA

Javier Miedinho - FLORIN KEVORKIAN Denis Rigault - IULIAN ILINCA

Ines Serrano - IRINA ENACHE

ECHIPA TEHNICĂ

costume DANIELA DIACONESCU scenografia MAXIM CORCIOVA muzica BOBBY COLE

proiecție video și aranjament muzical THN

adaptare de IULIAN ILINCA IRINA ENACHE THN

producători IRINA ENACHE BSL BAND

regia artistică THEODOR HALACU-NICON

Un spectacol susținut de Institutul Francez

Premiera spectacolului

a avut loc la 31 martie 2015, orele 20.00, la Institutul Francez - Cinema Elvira Popescu

CAIET-PROGRAM

ÎNCHIS TEASER

Dacă am reușit să vă trezim interesul, vă așteptăm la următoarele reprezentații. Datele și locațiile vor fi anunțate în prealabil pe acest blog și pe pagina Facebook a evenimentului.

2015